„Inconștientul insistă, repetă și sparge ușa la propriu pentru a fi auzit.
Singurul mod de a-l auzi, de a-l invita să intre, este acela de a înceta să îi mai impunem ceva – cel mai adesea sub forma propriilor idei – și să ascultăm în schimb ceea ce nu poate fi spus și care este peste tot, în vorbire, în acțiuni, în vise și în corp.”
— Psh. Annie Rogers
Există lucruri în viața noastră pe care nu le putem explica.
Stări care apar fără motiv aparent.
Tristeți care ne vizitează fără să știm de unde vin.
Frica, dorul, neliniștea sau sentimentul că ne lipsește ceva.
De multe ori credem că aceste stări apar doar din experiențele noastre personale.
Dar uneori ele vin din mult mai departe.
Relațiile care ne formează
Pentru a primi viața cu brațele deschise, pentru a trăi liber, cu bucurie și cu sens, avem nevoie să privim mai întâi relațiile din care venim.
Părinții ne dau viață.
Prin ei intrăm în lume.
Ei sunt o parte vie din noi.
Prin ei primim nu doar viața biologică, ci și o întreagă moștenire emoțională: povești de familie, bucurii, dureri, speranțe, sacrificii și vise neîmplinite.
Astfel, părinții devin într-un fel poarta prin care ajungem la propriile noastre resurse și la propria forță interioară. Iar noi rămânem mereu copiii lor.
Primim viața de la părinții noștri și o trăim mai departe.
Și uneori ne întrebăm:
Trăim cu adevărat propria noastră viață?
Sau încercăm, fără să știm, să reparăm ceva din trecut?
Libertatea pe care o căutăm
Libertatea după care tânjim nu este doar libertatea de a face ce vrem.
Este libertatea de a ne trăi propria viață.
O viață care nu mai este condusă inconștient de secretele familiei, de loialități invizibile sau de dureri rămase fără soluție în generațiile dinaintea noastră.
Când reușim să ne reconectăm cu esența sufletului nostru, cu propriul nostru drum, apare libertatea.
Dar acest proces începe adesea mult mai devreme decât credem.
Chiar dinainte de a veni pe lume.
Amintirile care se transmit
Înainte de a fi concepuți, existăm deja în gândurile părinților noștri.
Suntem dorința lor, speranța lor, uneori frica sau așteptarea lor.
Toate aceste emoții sunt prezente în momentul în care viața începe.
Astăzi știm că experiențele emoționale ale familiei pot influența profund modul în care fiecare dintre noi trăiește și percepe lumea.
Într-un fel subtil, fiecare dintre noi poartă în sine o parte din istoria familiei sale.
Și ce căutăm, de fapt, toată viața?
Căutăm libertatea de a fi noi înșine.
Darul neașteptat al parentalității
Când devenim părinți, viața ne oferă un dar extraordinar.
Un dar care uneori nu este ușor de primit.
Copiii noștri devin oglinda noastră.
Din iubire profundă, copilul va scoate la lumină exact acele locuri din noi pe care poate am încercat să le ascundem sau să le uităm.
Uneori ne oglindesc:
fricile
tristețile
conflictele nerezolvate
sau dorința noastră profundă de a fi iubiți și văzuți.
Copiii noștri conțin același amestec emoțional din care venim și noi.
Dar în ei există și ceva în plus: dorința profundă de a-și ajuta părinții.
Este un mod tăcut prin care copilul spune: „Vreau să fie mai bine pentru tine.”
Povestea care se repetă
În familia mea există o poveste.
Bunica mea s-a căsătorit pentru că „trebuia”.
Era a doua din nouă copii dar prima fată. Și a crescut într-o familie în care responsabilitățile au venit mult prea devreme. Cu un frate mai mare pe care boala nu l-a cruțat și de care a avut grijă până ce s-a stins la doar 18 ani, și cu șapte frați mai mici pe care i-a ținut ca o mama în timp ce mama ei muncea câmpul.
Nu a avut copilărie. Pentru că nici mama ei nu a avut copilărie. Străbunica mea a rămas orfană la naștere, mama ei s-a stins imediat ce a dat naștere fetiței.
Iar bunica mea s-a căsătorit cu prietenul fratelui ei fără să-l cunoască cu adevărat.
Pentru ea, căsătoria a fost o formă de evadare din casa părintească.
Dar responsabilitățile nu s-au oprit.
A devenit într-un fel mamă pentru soțul ei, rămas orfan înainte de a deveni major.
Mai târziu a rămas văduvă, iar viața ei s-a transformat într-o luptă continuă pentru supraviețuire.
Mama mea a crescut privind această suferință.
Durerea, tristețea și sentimentul de sacrificiu au devenit parte din imaginea ei despre viață.
Când a devenit adult, mama a avut curajul să meargă mai departe.
Viața ei a fost puțin mai ușoară.
M-a născut și mi-a oferit ceea ce ea nu a avut.
Iar eu am avut o viață și mai ușoară.
Și totuși…
în mine exista adesea o tristețe pe care nu o puteam explica.
Un dor.
Un sentiment de singurătate.
Mai târziu, în ochii fiicei mele am recunoscut aceeași tristețe după divorțul meu.
Atunci am înțeles că uneori repetăm, fără să știm, povești care au început cu mult înaintea noastră.
Ca într-o roată care se învârte la nesfârșit.
Copiii încearcă să ne salveze
Copiii noștri simt aceste povești.
Din iubire pentru părinți, ei încearcă adesea să aducă soluții pentru dureri care nu le aparțin.
Exact așa cum și noi, când eram mici, am încercat să îi salvăm pe părinții noștri.
Dar trecutul nu poate fi schimbat.
Ceea ce se poate schimba este modul în care îl privim.
Uneori simpla conștientizare a unei povești schimbă întreaga dinamică.
Este ca într-un experiment în care doar prezența observatorului modifică rezultatul.
Atelierul „Mămici cu oglinzi”
Acest atelier este un spațiu în care mamele vin împreună cu copiii lor.
Copiii nu sunt separați complet de proces.
Ei fac parte din el.
În cadrul atelierului:
există o persoană dedicată care se ocupă de copii
copiii au activități potrivite vârstei lor
în anumite momente participă la exerciții experiențiale împreună cu mamele.
Această formă de lucru creează o experiență foarte profundă.
Pentru că uneori, într-un singur moment de întâlnire autentică între mamă și copil, se pot schimba lucruri care păreau blocate de mult timp.
Un spațiu de înțelegere, nu de vinovăție
Atelierul nu este un spațiu în care părinții sunt judecați.
Dimpotrivă.
Este un spațiu în care fiecare mamă poate privi cu mai multă blândețe povestea familiei sale.
Pentru că fiecare părinte a făcut, la rândul lui, tot ce a putut cu ceea ce a primit.
Uneori libertatea nu apare atunci când schimbăm trecutul.
Ci atunci când reușim să îl privim cu empatie și onorare.
Când povestea este văzută
Atunci când o poveste de familie este văzută și recunoscută, ceva începe să se așeze.
Copiii nu mai trebuie să poarte ceea ce nu este al lor.
Părinții își pot relua locul de adulți.
Iar viața poate curge mai departe.
Pentru că, în cele din urmă, cea mai mare libertate pe care o putem oferi copiilor noștri este aceasta:
libertatea de a-și trăi propria viață.
În perioada verii 2026, acest atelier va avea și o formă specială:
o „tabără de zi” de o săptămână dedicată relației părinte-copil, în care întâlnirile vor avea loc după-amiaza, într-un cadru relaxat și profund.
Pentru înscrieri (locurile sunt limitate ca număr):
Mesaj Whatsapp – 0799526815
E-mail – contact@mihaelaelvira.ro
Terapeut,
Mihaela-Elvira Tănase